Eseuri şi Pagini din Jurnal sau Personale

Despre…

Motto: Ai prins în mreaja ochilor tăi

ultima sclipire de soare

De atunci hoinăresc prin lume

căutând un apus

Despre Frumos

Frumuseţea va salva lumea

(Dostoevski)

Frumos este tot ce se face din cuvânt în cuvânt, din dragoste: un vers, o melodie, un randez – vouz, un copil… De-ar înţelege fiecare că contribuie la transmiterea acestei tradiţii nemuritoare…

Frumos mai este şi ceea ce vedem şi auzim: un tei în floare sau o iasomie, o pasăre care cântă primăvara, rugăciunea spusă la sfântul altar…

Frumoasă e fiecare dimineaţă pe care-o blagoslovim şi fiecare seară de care mulţumim.

Şi dacă aş putea să le adun pe toate, să le amestec şi să le desenez pe cer, ai vedea un curcubeu – simbol al înţelegerii între teluric şi ceresc, ai auzi îngerii cântând, iar inima ţi s-ar bucura şi-ai spune: „Da, frumuseţea a salvat lumea!”

Însă, zi de zi, tot mai mult şi mai mult simţi cum vine ziua în care oraşul va fi doar un cimitir de spirite, de valori, iar în jur se vor auzi doar suspine şi regrete…

Schimbă lumea începând cu tine, pentru că Frumosul aşteaptă să-L iei de mână şi să-i arăţi ce trebuie readus la viaţă…

Şi veni-va timpul când „Frumosul va salva lumea”… precum a spus Dostoevski.

Despre Libertate

Cine şi-a pierdut libertatea, nu mai poate pierde nimic

Mai întâi de toate… ce este libertatea? Oare e atunci când într-un val de vis îţi creşti aripi şi zbori printre nori? E atunci când fiind deja sus, în văzduh îţi înmoi picioarele până la glezne în galbenul soarelui? E atunci când tragi soarele de razele – cosiţe, iar spre dimineaţă te trezeşte doar una, rătăcită, crudă, într-un pat improvizat, într-un beci rece şi sumbru şi toată ziua eşti robul banului pe care nu-l mai vezi, dar te bucuri de el.

Mai întâi de toate… ce este libertatea? Este echivalenţa / proporţia dintre vis şi realitate, dintre soarele galben din cerul înalt şi beciul întunecos şi rece?

Găseşte-ţi o explicaţie, simte-o şi păstreaz-o.

Despre Singurătate

Îmi place singurătatea şi nu mă tem de ea. O ascult şi o admir, o cert şi o blestem, dar cu toate acestea aş fi în stare să conversez cu ea o eternitate.

… Dacă ni s-ar mai alătura şi un vânt aducând geamătul strunelor (unei iubite chitări)…

Schimbări ale Singurătăţii? Anturajul: o zi plouând cu soare sau o noapte senină cu lucindele-i stele şi sateliţi.

Singurătatea poartă doar două haine: una veselă, care e mireasmă de tei altoit cu iasomie, cânt al zburătoarelor şi culoare a curcubeului; alta e sumbră, balsam de formalină, scârţâit de lemn putred şi miros (de flori) de mucigai.

Singurătatea are doar doi poli: Polul Alb şi Polul Negru. Polul Alb e Biserică, la strana căreia cântă îngeri; Polul Negru fiind cimitir în care hoinăresc doar bocete şi plânset de vioară, însoţite de acordurile unui clavir părăsit.

Despre aripi de vânt

De pe pervazul ferestrei de la al şaselea etaj al căminului studenţesc semigol, pentru că e vară şi sunt puţini studenţi care lucrează în capitală, se văd cele mai înalte clădiri ale municipiului şi vârfurile copacilor luptând cu focul nesecat al soarelui.

Această privelişte mă fascinează. Clădirile multietaje stau solitare slujind oamenilor mereu grăbiţi, nemulţumiţi şi obosiţi, şi numai lifturile îndrăznesc să-şi manifeste osteneala uneori. Copacii oftează în bătaia vântului şi îşi leagănă frunzele care abia mai au puterea de a lupta cu bioxidul de carbon care se ridică deasupra oraşului.

De aici, de sus, atât de bine se vede cum suferă natura. Asfaltul de durere fumegă şi aerul se face tot mai aspru.

Noroc că vine seara şi răcoarea-i împânzeşte împrejurul, pe când soarele cu milă îşi strânge razele împrăştiate prin oraş.

În suflet mi se naşte o dorinţă şi constat, după o clipă de meditaţie (ezitare?), cât e de fatală consecinţa.

Închid ochii şoptind o rugăciune, pentru a prinde curaj şi fiorii îmi acoperă pielea.

…

Acum mă simt fericită. De-aş avea aripi aş fi reuşit să văd multe-multe. Dar mulţumesc pentru atât.

Mă simt un vulture ce se apropie (vânează) de prada.

Ce frumos e să dansezi pe aripi de vânt. Îi simt tandreţea cu care mă ţine de mijloc şi puterea care-mi strânge pieptul. Inima mai turbat îmi repetă ceva nedesluşit, dar în zadar, n-o aud, nu am timp pentru asta. Eu plutesc în aer şi sunt tot mai aproape.

Întorc capul să văd albastrul cerului şi savurez libertatea de a zbura o clipa, două, trei… dar iată – mă – s izbită nemilos de înşelătorul vânt în pământ (asfaltul care fumegă).

O durere paralitică îmi cuprinde trupul frânt de greutatea căderii.

Mă simt un porumbel lovit de glontele unui trecător flămând. Puterea din aripi îmi seacă…

Mă trezeşte acest zgomot.

Îl iau în palme şi-l arunc în vânt spre a rătăci în lumile necunoscute de noi, iar eu, ameţită de priveliştea solitarelor clădiri multietaje şi vârfurile oftând ale copacilor mă las involuntar pe aripi de vânt, pentru că porumbelul a plecat şi ne-a luat dragostea.

„E-adevărat, merită să schimbi viaţa pe aceste clipe de zbor”, am şoptit închizând ochii pentru ultima dată celui căruia i-am dedicat scrisori de iubire şi dor, care tocmai ieşise prin uşa blocului studenţesc semigol, pentru că vara sunt puţini studenţi care lucrează în căpitală.

Despre ceaţă

Ceaţa picură peste oraşul comunist. Oamenii mari şi mici, grăbiţi şi deznădăjduiţi merg spre a merge înfăşuraţi până la ochi cu fulare sure şi negre, roşii şi oranj.

Creşte numărul de accidente rutiere şi victimele mor în maşină, străzi şi prin spitale.

Ceaţa, indiferentă, tot picură.

Mâine o să mor şi eu. Sunt prea tristă pentru a mă bucură că mai sunt 24 de ore până-n seara următoare.

O să mor de hipoxie, având toţi muşchii contractaţi şi voi avea dureri nebune.

N-o să plângă nimeni. Nici măcar n-o să-mi simtă lipsa. Simt prea insignifiantă pentru a-mi permite să opresc din mersu-i măcar un cerşitor.

N-a mai rămas mult şi voi fi pământ. Ce-am scris va fi ars şi nu voi fi nimic, fără nici o valoare. Degeaba am mai trăit.

Ceaţa picură peste oraşul comunist. Creşte numărul de oameni mari şi mici, grăbiţi, trişti şi deznădăjduiţi, care merg spre a merge înfăşuraţi până la ochi cu fulare sure şi negre, roşii şi oranj.

Mesaje de iubire

şi dor

Să mă simt îndrăgostită

Vreau să mă simt îndrăgostită. Să visez nopţi întregi nedormind, să aştept o nouă dimineaţă, doar pentru a-i vedea ochii, care după o scurtă, întâmplătoare, nevinovată ciocnire de priviri să roşesc intimidată, iar inima-mi să-şi iasă din bălămăli. Să mi se pară imposibil în a mă abţine să nu-l admir şi îmbrăţişez, alint şi sărut. Să-mi tremure şi genunchii, şi mâinile, şi maxilarele înainte de primul sărut. Să-mi vibreze vocea de extaz după acel prim şi unic sărut. Să mă simt copil neputincios în faţa unei forţe de maturitate care nu poate fi desenată nici în creion, nici în cerneală (nici în goaşă / nici scrisă cu cerneală). Vreau să mă simt îndrăgostită.

Iubeşte azi

Şoseaua îngustă şi lungă se târâie şerpuită spre un punct final de destinaţie. Azi atmosfera nu cerne dragoste fragedă şi sinceră pe pământul peste care curge cerul şuvoi, cu nori grei, acoperind soarele şi născând dorul. Acest dor e tatăl deznădejdii care sugrumă, face să plângi, să te tragi de păr, zgârâi pe faţă ca o victimă degradată a schizofreniei.

Nici un cald nu apare spre a salva firea slabă, nici un glas nu opreşte frica şi nici o minune nu întrerupe executarea unui homosapiens care iubeşte azi cu dăruire veşnică.

Tot azi, sub calvarul cerului care urlă nebun curgând peste pământ, au murit în accidente rutiere, în spânzurători şi în foc cei care iubesc şi nu au fost auziţi.

Tu, Soare, de ce nu auzi când îţi spun că te iubesc? Ori vrei şi eu să dispar fără a lăsa în urma-mi un vers care cântă dragostea?

De aş vorbi

Sunt mută. Şi tot ce mi-aş dori acum – e să vorbesc! Aş căuta cele mai bogate slove din întreaga lume pentru a-ţi spune cât şi cum eu te iubesc.

Ţi-aş spune cum din dragoste s-aude o ploaie ciobănească lin plângând; ţi-aş spune cum din dragoste se naşte un curcubeu, un nor fugind, un soare blând; ţi-aş desena pe foi mari de cuvinte un cer senin, o mare, un pământ; ţi-aş mai cânta un vers care ar râde sub un amurg cu tine întâlnit; ţi-aş spune cât sunt de fericită că eşti al meu, măcar în gând…

Să râdem azi, iubite!

Priveşte-mi ochii, sărută-mi gura, iubeşte-mi inima, prinde-mi gândul şi să zburăm încetişor, ferice spre înălţimi, unde vom deveni doi nori ţinându-ne de mână – exemplu de dragoste divină, infantă şi nebună…

Un semizeu cu-n semimort se tot iubesc plutind între un cer şi un pământ presurat cu stele şi vegheat de lună…

… dezlănţuie furtună…

Delir matinal

„Cum frigul, tremurând ca o veste,

Tot plânge de-al meu şi de-l tău…

Tot mai mult am rămas cu ce este,

Şi plouă cu-o părere de rău.”

(George Bacovia)

E târziu, ba chiar… devreme. Nu mă mai prinde somnul… mă tot zvârcolesc în pat… şi nu pot să adorm. Mi-e dor de tine şi dorul mă doare…

Cu ochii deschişi bâjbâi prin întuneric, privirea oarbă pipăie peretele şi văd covorul din casa-mare a bunicăi, a mamei tatălui meu (iluzie / amintire). A mea – doarme. Dealtfel, toţi ai casei dorm şi doar eu, sub plapuma de puf ascult vântul şi noaptea de peste gard (dimineaţa ce vine), iar gândurile mele, năzbâtioase şi neadormite zboară de ici-colo. Iată azi, mi-a fost atât de trist şi m-am simţit atât de virgină, de inocentă încât…

[...]

Zâmbesc somnoros îndulcită de gândul la tine, iar mă zvârcolesc şi… tot nu adorm.

E atât de devreme, iar tu, mă ţii trează şi-mi trimiţi visurile la alimentaţia cu amintiri, la viitorul orb încă şi doar în prezentul morbid – nu dorm…

Rebusul gamelor minore

…Te caut, al meu amor exasperat, pierdut printre acorduri, gonit de rime şi bolnav de dor.

Sunt tristă şi plăsmuiesc elegii în care nu-mi eşti alături, în care aprilul plânge, în care nu ştiu nici măcar ce fumezi, ce bei şi în ce bar îţi petreci timpul completând rebusul gamelor minore.

Sunt în drum spre tine, cel ce beat de tristeţe înecată în halba cu bere amară, vorbeşti cu cheia Sol, cu cheia Fa, pierdut printre acorduri, gonit de rime şi nebun de dor…

Absent

Iubindu-te, îmbătrânesc în absenţa luminii tale şi mă oboseşte egoismul renăscut din abandonarea mea totală în numele dragostei, pentru a te face fericit.

Sugrumată de neatenţia ta nu mai sunt în stare de nici o mişcare, doar câteodată mă simt dezmorţită din veşnica încordare şi frica de a nu pierde ceea ce îmi mai aparţine: amintirile din viaţa anterioară şi speranţele pentru viaţa ce nimeni nu ştie de va exista.

Nu plâng. şi nici nu sângerez – mi le păstrez. [Egoism?]

Te aştept să-mi aduci un ochi de lumină, un suflet de viaţă caldă şi fără dungi de absenţe, iubindu-te.

Să mă pot trezi şi eu

Mă ştiu o drogată. Mă trezeşte în fiecare dimineaţă acelaşi gând: să-mi injectez o doză, dar… s-a sfârşit: nu-l mai aud, nu-l mai văd, nu-l mai simt: e departe-departe, în realitate.

Zi de zi mă plictisesc în lumea mea situată la hotarul dintre nepăsare şi delir, plină de iluzii, dezamăgiri şi regrete.

Ce n-aş da acum!… să am gleznele acoperite cu noroi, să plouă, iar noi să stăm sub o umbrelă, chiar şi când soare, chiar şi când ninge… cu el, al meu amor. Acum, tot eu, nenorocita, mă ascund după diez-uri (#), mi-e frică de extaz şi de sentiment.

Mă cuprinde un dor nebun de ochii-i mari şi negri. Aş vrea să-i sărut buzele roşii şi cărnoase, să-l fur de-acolo de unde zace şi să-l ascund sub pielea mea, niciodată să nu-i mai duc lipsa; să pierd nepăsarea şi să-mi rămână doar afecţiunea, să arunc delirul şi să trăiesc doar realitate, drogată cu dragoste şi fericire.

Drog al vieţii, mai zi-mi un alo să mă pot trezi şi eu în realitate!

Scrisoare de la suflet la suflet

Mă tot întreb, de ce renunţi atât de uşor la o relaţie zidită aproape doi ani?

E la fel cum ai construi o casă piatră – cu – piatră şi deodată, dintr-o furie puţin motivată, care trece, s-o distrugi.

Dragostea noastră nu trebuie să se dărâme atât de uşor, nu putem renunţa la ea! Prea mult am investit (…) timp, lacrimă, suferinţă, răbdare, zâmbet, înţelegere, durere, bucurie (şi o coloană infinită de alte… sentimente)…

Noi ne iubim, avem înţelegere reciprocă şi respect, fidelitate şi deja suficient ne cunoaştem, încrederea, dacă este puţină sau nu persistă se va recăpăta, trebuie doar să credem în dragostea celuilalt. Eu cred în tine, în sentimentele tale şi sunt sigură că şu tu o faci.

Te iubesc cu inima şi cu mintea, cu ochii şi cu pielea, te iubesc cu toate simţirile mele sufleteşti şi trupeşti.

Te iubesc atât de mult încât şi sinceritatea dragostei mele pare naivă.

Mi-e greu şi sufer fără tine. Nu pot să mai rezist acestei dureroase şi mistuitoare singurătăţi care-mi ţâuie în urechi şi mă trage de păr.

Mă simt atât de mică şi neputincioasă în faţa acestui matur, natural şi real sentiment.

Îmi pare rău. Ştiu că nu crezi nici unui cuvânt pronunţat / scris de mine, dar asta nu mă împiedică să strig lăcrimând aproape disperată TE IUBESC!

Ochii care nu se vă se uită

Ochii care nu se văd se uită. Nu cred în veridicitatea acestor cuvinte.

Îl priveam cu acel nesaţ care spune că iubeşte, frământam în minte fiecare cuvânt care-l spunea şi trăiam fiecare atingere a privirilor noastre.

Trăiam două adevăruri: că-l văd pentru ultima dată şi că privirile noastre se vor mai atinge, buzele se vor mai alinta în sărut, că ne vom mai spune multe ori cât de mult ne iubim.

…

Nu este adevărat că ochii care nu se văd se uită. Ochii care nu-i iubeşti se uită, iar cei dragi mereu vor trăi în inimă şi amintiri.

…

Îl priveam cu nedumerire, îmi puneam mii de întrebări despre viitor doar spre a nu simţi durutul spuselor deznădăjduite.

…

Ne vom mai iubi şi peste 10 ani sau vom iubi atunci doar timpul petrecut în doi…? m-a întrebat după sărutul de adio. Ce era să-i răspund?

Lacrimi în ultimul drum

Te iubesc.

Iată – mă – s… Din nou îngenuncheată în faţa ta… numai că acum nu simţi cum îţi sărut picioarele…

Mă sugrumă tristeţea şi disperarea care s-au înrudit.

Ai plecat, unica rază de lumină din viaţa mea luându-mi şi zâmbetul, şi privirea, şi lina suflare. M-ai lăsat spre… pentru ce? Dacă ai şti… câte întrebări îmi fulgeră prin minte, şi cât de zbuciumată mi-e inima care plânge de dor şi de durere, căci ochii nu mai au puterea de a lăcrima… au îmbătrânit şi seacă aidoma unui izvor neîngrijit şi fără folos, părăsit.

Bine a zis Hugo: „Moartea nu este sfârşitul definitiv”… Îţi aduci aminte de ziua în care ne-am promis să murim ţinându-ne de mână? Nu ştiu peste cât timp vei veni să mă iei cu tine, indiferent unde, în focul mistuitor sau în grădina veşnic înflorită, important este să fim alături o eternitate. Doar astfel voi fi fericită. Te voi aştepta, iubite, căci „în rai, fără tine, e moarte, e gheaţă! / Ş-în iad lângă tine, e bine, e viaţă!”

Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

Îţi văd chipul şi-ţi simt căldura mângâierii, mâinii tale, dulceaţa buzelor… Îţi aud unica aducătoare de linişte, blânda ta voce. Iar strunele chitarei nu încetează să cânte.

Te aştept să vii, să mă iei cu tine. Sunt gata să dau o viaţă în schimbul a 5 minune petrecute alături de tine. Ia – mă de mână…

Te iubesc.

Constatare

Motto: „Am făcut o secţiune transversală

Pe picătura ta de sânge

Să constat de m-ai iubit”

Am constatat aseară că-mi lipseşte ceva…

Am mai constatat că mă simt nespus de pustie atunci când n-am cui spune că iubesc, când n-am cui promite fidelitate, când n-am cui adresa mesaje de dor.

Sunt atât de singură, încât îmi este frică c-o să ă obişnuiesc cu ea şi n-o să mai permit nici în vise să mi se apropie cineva de suflet, c-o să mângâi şi sărut doar pentru a seduce, c-o să alint şi dezmierd doar ca să revină şi-n altă seară.

Tot mai des mă întreb, cum trăieşte lumea fără dragoste, fără acest sentiment atât de frumos şi sincer, atât de fin şi ciudat, atât de ceresc şi totodată atât de uman?

Astăzi, zguduită de tristeţe şi singurătate, departe de zâmbet, izolată între zile cu soare, simt că-mi lipseşte…

Mă simt lut. Ştiu că va veni un Pigmalion al meu şi voi fi o Galatee, c-o să ne iubim la nesfârşit, aducând bunicului – Pământ nepoţi, dar mă face să tremur gândul c-o să-l lovească vre-o maşină, traversând strada grăbit, c-o să-l înghită vre-o fiară, fugind prin păduri spre mine sau c-o să mi-l fure vre-o altă Galatee şi lut voi rămâne pe veci.

…

Am constatat aseară că-mi lipseşte dragostea ta.

Am făcut o secţiune transversală pe picătura ta de sânge să constat de m-ai iubit.

Visul cu bratul de baloane multicolore

Pentru Niculitza T.

… Priveam peste fereastra murdara si am vazut soarele care se iubea cu cerul.

Am luat telefonul de pe masa si am format numarul tau. Demult nu vorbisem. Vocea ta, atat de iubita si de straina in acelasi timp mi-a spus ca am putea privi impreuna peste fereastra murdara cum soarele si cu cerul se iubeau, iar in consecinta s-a nascut o ploaie torentiala…

Veneai in acea zi grabit, sa imi spui ca viata e frumoasa si merita sa lupti pentru ea. Am zambit la cuvintele tale si te-am rugat sa ramai pentru a ne iubi in acea noapte prima data.

…

Iti repetam intruna ca imi place sa invat fericirea din mainele tale, mai calde decat vantuletul de vara.

Iti simteam privirea ta blanda peste sanul meu acoperit cu suvite de par de abanos si stiam ca se naste o noua iubire, una curata si era pentru prima data… atat de aproape… atat de cunoscuta… noua?

Am visat, iubite, ca ne plimbam in campul din apropierea casei tale si mi-ai daruit un brat de baloane multicolore. Le luasem in mana si ele m-au ridicat sus, deasupra campului de pe care culegi zi de zi culoarea sentimentului cu care pictezi si zambetele tale frumoase, pe care mi le darui cu dor sau cu iubire…; ma purtau si deasupra caselor din satucul vecin; tot pluteam cu bratul de baloane multicolore si nu stiam ce sa fac sa cobor pe pamant, iar tu sa ma prinzi. Si acum pastrez impresia zborului cu bratul de baloane multicolore… Spune, scumpete, ma iubesti?

Ai venit si a doua zi, la fel de grabit, sa imi spui ca viata e amara, si nu trebuie sa lupti, sa cauti frumosul in floarea de mucigai. Am zambit la cuvintele tale, te-am sarutat si cu o scanteie jucausa in ochi te-am rugat sa ramai pentru a ne iubi in acea noapte…

Iti repetam intruna ca sunt beata de fericire, pe care am invatat-o din mainele tale…

Iubite, iarasi am visat bratul de baloane multicolore… Cat e de frumos sa zbori… stiind ca jos, pe pamant te asteapta si iubeste cineva…si te va prinde… Spune, scumpete, ma iubesti?

Sarcastic mi-ai spus ca marea dragoste pe care mi-o imaginam ca traieste, si noi in ea, este, de fapt, doar o aventura, pentru tine…

Nu ai mai venit in urmatoarele zile.

Iubite, repetam in fiecare dimineata, trezindu-ma singura, pastrand impresia zborului cu bratul de baloane multicolore, de ce se tot sparg unul cate unul baloanele multicolore din bratul meu, care ma poarta peste campul de pe care culegeai zi de zi culoarea sentimentului cu care pictezi si zambetele tale frumoase, pe care mi le daruiai cu dor sau cu iubire… Si daca cad, asa plutind cu tot mai putine culori in brat… o sa ma prinzi ?

… Priveam peste fereastra murdara si am vazut soarele care se iubea cu cerul.

Am luat telefonul de pe masa si am format numarul tau. Demult nu vorbisem. Vocea ta, atat de iubita si de straina in acelasi timp nu mi-a mai spus ca am putea privi impreuna peste fereastra murdara cum soarele si cu cerul se iubeau, iar in consecinta s-a nascut o ploaie torentiala, care a stins focul tocmai incins in inima mea.

Postman

…Erai un simplu agent poştal. Ştiam doar atât, dar mă chinuiau întrebări de genul Cine eşti? De unde vii? Încotro te duci? Te-am cunoscut acum un an de când aduci corespondenţa în cartierul în care locuiesc.

De câte ori te auzeam deschizându-mi portiţa săream din casă şi te salutam, iar în raspuns nu primeam decât obişnuitul plic. Scrisorile pe care mi le aduci – nişte foi, fără nici măcar o pată de cerneală pe ele – mă făceau să te aştept neîncetat, zi de zi, la fereastră, ca să te întreb… De la o vreme nici nu deschideam măcar plicurile, oricum nu ştiu ce scrie în ele…

Îmi plăcea să simt acel fior al fericirii, când se apropia ora venirii tale cu desaga ta plina de scrisori şi gazete pentru bătrâneii care numără zilele în aşteptarea ultimei călătorii.

Dar iată şi paşii tăi!… Mă emoţionez. Mă simt o adolescentă care-şi aşteaptă primul sărut. Mă bucură zâmbetul tău… îl visez în fiecare noapte, zădarnic…

Ziceam că mă bucură zâmbetul tău pe care doar îl simţeam prin atingerea mâinii tale, atunci când îmi întinzi o altă scrisoare, fierbinte.

Şi iarăşi pleci. Te strig disperată rugându-te să mai zăboveşti un pic. Iar tu mergi mai departe, fără măcar să-ţi încetineşti pasul, pentru că trebuie să duci scrisorile şi gazetele bătrâneilor singuratici ca şi mine.

De mult vroiam să scriu. Îmi plăcea să scriu pe vremuri… Şi abia acum ai apărut TU – un simplu agent poştal, care m-a făcut zi de zi să ies din mica mea casa şi să te aştept, pe cel care mi-a adus lumină.

Nu înţeleg de ce îmi tot aduci aceste foi, pe care nici măcar nu le vad… Nu vreau s-o faci din compătimire…

Mă temeam mereu de ziua când voi rămâne să te aştept la geam sau la poartă şi nu voi auzi paşii tăi venind să-mi aducă răvaşul în care nu ştiu ce scrii.

Şi ieri te aşteptam ca şi în alte zile. Inima mi-a sărit din loc când te-am auzit, oprindu-te la poartă. Am întins mâna să primesc plicul, pe care-l voi pune ca pe toate celelaltele în sertarul din noptieră, nedeschis.

Mi-ai spus că te transferi în alt cartier, că nu mai poţi să vii, şi mi s-a oprit respiraţia. Mi-ai luat mâna în ale tele şi ai apropiat-o de pieptul tău. Abia atunci, bătăile ritmice ale inimii tale mi-au divulgat secretul pe care toate scrisorile primite îl ascundeau.

Simţeam că va urma ceva de nedescris, ceva care ne va schimba viaţa. Nu mai eram sigură nici pe mine, nici pe ceea ce fac, nici pe ceea ce spun. Mi-ai spus să te privesc în ochi… Dar cum?!, - te-am întrebat disperată. Mi-ai sărutat blând ochii, după care zadarnic încercam să-mi concentrez privirea spre tine, nu ştiam exact unde erau ochii tăi şi… priveam peste umărul tău fără a vedea cărarea pe care vei pleca şi, după cum credeam, n-o să mai vii niciodată. Încercam să prind clipa şi să mi-o întipăresc in inimă şi minte, să nu uit niciodată că am fost atât de fericită când mâinile tale fierbinţi şi inima ta neastâmpărată îmi spuneau ceea ce doar poate fi simţit şi nicidecum expus în cuvinte, desenat pe hârtie, imprimat în sunete.

Mi-ai prins gura. Într-un sărut, ai auzit ciripitul păsărilor, adierea vântului, bătăile inimii mele, care nu le auzisei atât de demult, iar eu din nou am văzut lumina soarelui, albastrul cerului, ochii tăi negri, mari şi frumoşi, cuminţi şi iubitori. În aceeaşi clipă, am înţeles ambii că o Putere Nepământeasca ne-a creat spre a ne contopi pentru a deveni o unitate completă, care şi aude, şi vede, şi iubeşte într-un zvâcnet de inimă…

Ai plecat.

Eu am rămas proptită de portiţă, cu privirea împrăştiată, păstrând caldul mâinilor tale, tandreţea sărutului dătător de viaţa până vei veni să-mi aduci lumină şi să iei sunet, vei veni acasă, ştiind că unde suntem împreuna, acolo e casa noastră. Mi-ai spus frumos, că vei ajunge mai repede decât…o scrisoare…

…Ai fost un simplu agent poştal şi ai devenit sensul vieţii mele, iar motto-ul „Zâmbesc, pentru ca mâine va fi mai rău” l-am schimbat pe „Zâmbesc, fiindcă-mi eşti alături”…

Eseuri şi pagini din jurnal

sau Personale

Au voi mă auziţi?!

mamelor care îşi avortează copiii

Mă întreb eu şi vă întreb şi pe voi: „nu vrea, nu poate sau nu ştie să mă audă?”
Au voi mă auziţi?!
Nu căutaţi în jur îngrijoraţi, miraţi, surprinşi…
Eu sunt aici…
Aici…
Îmi este bine, cald, comod, liniştit…
Nu, nu prea liniştit.
Chiar deloc liniştit.
Şi cum aş fi dacă ea…
O întreb, o rog, o implor… am căutat-o ani şi ani şi am ales-o din mii de femei – pe EA.
Era frumoasă, plină de gingăşie, tandreţe…
Câtă dragoste le purta lor: celui mai bărbat între bărbaţi şi bebeluşului celui mai dulce. Îi priveam de sus, de printre aştri şi cel mai mult îmi doream să fiu cu ei. Să fiu al lor. Să-i ador. Să mă iubească. Eu, deja o iubesc. Simt cum îi bate inima, cum îi răsună vocea, dar tot mai mult îi simt neliniştea, îngrijorarea, frica…
De ce s-ar teme?
De ce?
Am s-o iubesc ca nimeni altul. Am să-i fiu dorul şi alinarea… N-am s-o încurc deloc şi n-am să vreau prea multe…
Chiar e atât de mult să vrei să-i simţi căldura mâinii, dulceaţa sânului, sărutul buzelor?
De ce a venit aici, la aceşti oameni care încă nici nu mă ştiu, dar vor să nu mai văd lumina zilei?
Eu vreau să trăiesc!
Vreau să fiu şi eu copil!
Doar am tot dreptul!
Mămico, uite, îţi spun: „Mămico!”
Auzi-mă şi nu mă da! Nu, nu-i lăsa cu arma lor rece să mă taie în bucăţi.
Eu strig, şi plâng, şi mă împotrivesc, tu mă auzi?
… Nu mă aude…
Nu vrea, nu poate sau nu ştie?
Au voi mă auziţi?
Alergaţi la ea, luaţi-o de mână, duceţi-o de aici departe-departe… Acolo unde murmură izvorul şi frunza îngână… Şi spuneţi-i cum am ales-o din mii de femei, admirând-o dintre aştri, cum visam doar ei să-i spun întâiul „Mamă”!

Istoria unei frunze

Sunt o frunză.

Sunt o simplă frunză.

Trăiesc.

Mă ştiu de când eram închisă între-o coajă aspră. Eram înăbuşită de întuneric, spaimă, frig.

M-a salvat prima rază a Primăverii. N-am resimţit nicicând acel fior ce m-a trecut când(va) am văzut o imensitate de blândeţe nemaipomenită.

Era cerul. Cerul plin de soare. Undeva jos se jucau nişte copii.

O melodie. Da, atunci, îmi amintesc, am auzit-o întâia oară. Melodia de care nu te mai saturi niciodată.

O! Cât de mult mi-am fi dorit să fiu şi eu o pasăre!

Ce vis ciudat pentru o frunză.

Dar mă vedeam ades înălţată spre soare. Îl sărutam pe obrazu-i rumen şi-l priveam în ochii blânzi.

Ce minunat e să fii pasăre!

Dar sunt o frunză.

O simplă frunză.

Şi totuşi visam şi aveam dorinţe tainice pe care nimeni nu le-a ştiut şi nu le va şti. Şi totuşi era bine.

Auzeam cântecul vântului şi îl îngânam cu drag. Şi dansam, dansam, până la ameţeli, râdeam plină de fericire.

Aţi auzit vre-odată cum râde o frunză? O simplă frunză?

… Vai, ce-i asta?! Iată că-mi desfac aripioarele, iată că mă învăluie valul de aer… Eu zbor! Da, da! Eu zbor! Sunt pasăre oare? Ca să mă conving deschid ochii.

Da, zbor… Mă clatin uşor bătută de zbor şi vânt.

Cad.

Jos.

La pământ.

Căci sunt o frunză.

O simplă frunză.

Cad.

Plâng.

Strig.

La ce bun?

Dar acolo, undeva sus-sus, în coaja aspră am lăsat până la raza caldă a primăverii o taină.

Şi eu?

Vin din pământ şi în pământ mă duc. Pentru ca să existe mereu această taină. Marea taină a vieţii.

Eu?

Eu pier.

Căci sunt o frunză.

O simplă frunză…

Mai obosită decât

toţi cei ce se cred obosiţi

Sunt mai obosită decât toţi cei ce se cred obosiţi – nu pot să merg, nu pot să mănânc, nu pot să beau, nu pot să vorbesc, nu pot să văd, şi toate de oboseală… numai mâinile chinuie tastele, şi tot obosite.
De azi urăsc oraşele mari, urăsc gălăgia, urăsc transportul (mai ales cel public), mai urăsc şi ceea că nu pot să adorm, şi tot de oboseală.
E noapte.
Am halucinaţii. De mică le am. Dl Doctor mi-a zis că trebuie să încerc să le tratez şi cu medicamente… nu ştiu cum se cheamă.. un fel de tablete..
De azi sunt şi mai nebună. O să scriu fiind nebună. Azi sunt nebună. Scriu.
Chiar dacă sunt mai obosită decât toţi cei care se simt obosiţi, mă înăduş de fericire.
Fericită… Atmosfera de ieri, de azi, oamenii cunoscuţi ieri, azi, evenimentele de ieri, de azi.. mă fac fericită!
Mă înăduş de atâta fericire! Nu mă crezi?!
Da! Da! Sunt fericită chiar dacă… mai obosită decât toţi cei ce se simt obosiţi.
Râzi?! Râde, râde de bietul copil…
Îmi pun ochelarii să par mai mare..
Aici pun punctul. Succese pentru cei de ieri, şi pentru cei de azi, şi pentru toţi (chiar şi pentru mine).
Sunt în Chişinau, pe Şos. H. E aproape unu noaptea şi eu nu adorm – obosită. E (deja) 10 aprilie.
Noapte bună, Chişinău. Noapte bună, Moldova. Noapte bună, Europa. Noapte bună, Pământ. Noapte bună, Univers. Noapte bună…

Şi de ce, doamnă, să nu o citeşti şi pe a mea?

din pagina personala

pe www.agonia.ro

Sunt femeia care cresc. Port fuste de lungime clasică sau pantaloni la dungă. Nu port bluze. Nu am nevoie de ele. Am părul lung care mă îmbracă. E negru. Câteodată îmbrac şi sutien. Am doar unul. e negru. Îmi îmbrac sânii să-mi fie mai cald. Mai am şi două stele. Sunt galbene. Mi le agâţ în păr, aici, în loc de floare la ureche, pe rând. Când se prăfuieşte una, o schimb cu cealaltă – luceşte mai frumos. Curând o se irosească tot luciul lor şi o să le arunc. Sau poate nu. Cerul o să îmi mai dăruie stele. Primele două o să mi le implantez în ochi (microcip). Şi tot aşa zi de zi.

Ieri mi-ai privit ochii şi ai spus că am privire de foc. Mi-ai zis că am multe de învăţat de la viaţă, că nu par a fi o psihopată. Eram să uit, mi-ai spus… sunt infantilă.

… Tot ieri am auzit o tanti spunând că citeşte numai proza lui ‘nea Sache. Şi mie îmi place cum scrie el. „Şi de ce, Doamnă, să nu o citeşti şi pe a mea, nu o să ai de unde şti că scriu cu mult mai rău decât ‘nea Sache.”

… Sunt femeia care cresc. Nu am nevoie să port haine. Mă scund în terenurile de care nici măcar nu bănuieşti că la am. Eşti mai gol decât am crezut. Şi zâmbeşti trist, chiar dacă eşti vesel. Mă doare zâmbetul tău mort…

Gânduri

Eram obosită şi aveam o nelinişte pe care n-o mai pot descrie acum.
Era un sentiment care îl purtam nimănui şi unei anumite persoane. Pentru mine, în imaginaţia mea, în ceea ce scriam, dragostea era o banalitate, dar ea totuşi îmi lipsea cel mai mult.
Amice, tu nu trebuie să crezi în asta, nu trebuie să te laşi influienţat, noi toţi suntem atât de diferiţi. Ia vezi, numai diferenţa de vârstă dintre oameni, experienţa, nemaivorbind de aspectul fizic şi modul de a fi a fiecăruia dintre noi.
Viaţa e grea, plină de dureri, dezămăgiri luminate câte o dată de câte o rază de bucurie, fie aceasta o sărbătoare, nişte noutăţi plăcute, o surpriză sau cea mai simplă oră din zi, fie atunci cand îţi vine zâmbetul pe buze, un zâmbet sincer, atunci să ştii că eşti fericit, cu tot pesimismul meu, o zic cu satisfacţie în ochi…
Mi se prelinge o lacrimă prin pufuleţul obrazului, nu ştiu cum a apărut şi ce face ea acolo, e dulce sau amară, de cristal sau de sânge… Respir, văd, mă mişc, vorbesc – e dulce… încearca să simţi fericirea din toată inima, îndemnându-te cu fiecare impuls să te bucuri că trăieşti, căci alţii…
Cu tot urâtul din lumea asta materialistă există momente în care zâmbeşti sincer: când îţi vezi prima dată învăţătorul, când primeşti prima notă, când te mângâie mama, iar bunica cu o oftare plină de admiraţie zice: „cât de mare te-ai făcut, şi deşteaptă, şi frumoasă”, când îţi licăresc ochii la primul randez-vous văzând florile sau când emotionată te pomeneşti în faţa altarului şi auzi preotul spunând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată…”; când îţi priveşti burtica în care Cineva se mişcă atât de vioi, când îţi vezi bebeluşul sugând lăpticul cald din sân, când îţi zice primul „mama”, când vine spre tine cu paşi nesiguri încă, când îţi vezi odorul în clasa întâi, apoi… liceu, facultate, când… deja – bunicuţă şi când vin nepoţii la o turtă de coltunaşi, când eşti pe patul de moarte şi o lacrimă îţi sileste un zâmbet şi îţi aminteşte de toate momentele ferice…
Viata este grea, dar / şi dulce în orice perioadă a ei. E o luptă pentru existenţă, e o acaparare continuă de imunitate, cu atât mai mult când totul se cumpără şi se vinde, când nu mai este Dumnezeu nici în inima, nici în cuvântul, nici în fapta omului. Dar… chiar şi în clipele când moartea ţi-ar fi mai scumpă / mai soră, nici atunci nu dispera…
Nu mai sunt obosită şi nu mai am neliniştea ceea de nedescris şi ştiu cui îi port sentimentul. Poate şi mai este banală dragostea în ceea ce scriu, dar… Îl am pe Dumnezeu şi în inimă, în cuget, în cuvânt, şi în cei pe care îi iubesc.

Oranj

Bezna nopţii înghite lumina singuratică a unui felinar părăsit care mai luptă cu întunericul emanând lumină oranj.

Această nuanţă atât de fină şi delicioasă îmi împinge gândul spre un răsărit de soare dintr-o epocă postcomunistă.

Acest frumos de nedescris va inunda cândva vieţile noastre disperate.

Însă, până atunci, bezna nopţii înghite ultimul strop de oranj, pe care-l mai emană un felinar bătrân solitar.

Noua Galateea

Afară – dimineaţă trecătoare. Soarele – încă sărac şi zgârcit. Încălzită doar de gândul că… Însă a plouat. Frig. A îngheţat şi carnea de pe mine. A murit ceva sau poate [chiar] cineva în mine. M-au îmbrăcat cu lut. Sunt statuie. Doar ochii îmi lucesc, de iubirea ce va să fie; aşa, gândind la iubire am amorţit. O să aştept. El va veni să-mi sărute gura, pieptul, atunci o să fiu femeie sau copil-femeie, dar vie voi fi.

A crăpat lutul luând cu el şi hainele mele, şi… Goală. Goală în faţa tuturor, amorţită de frig, în soarele care încă n-a fost pus în priză. Spre admiraţia tuturor – nudă.

Nu a venit. Din sfârcuri îmi ţâşneşte laptele, care picurând, se transformă în ghiocei. Îi sădesc pe piept, le dau căldură prin răsuflarea mea adâncă şi apă le sunt lacrimile. Cresc frumoşi. Înfloresc. Din sfârcuri iar îmi ţâşneşte lapte, ţâţele mi se ţin tari – copilul a murit odată cu lutul.

Afară – dimineaţă veşnică. Soarele – bogat şi darnic. Iar în soare e viaţa mea…

Mai scriu un rând

Mai scriu un rând. Atât de fals s-aude hohotind Aprilul printr-o publică grădină, unde pe banca unei proze o oră-şi schimbă clipa-n poezie.

Iar la un pas de elegie, o altă ploaie spală gândul şi în a vieţii gălăgie vei desluşi o melodie ce la rându-şi va începe o reprofilată agonie.

Un ieri, un azi şi cu un mâine se plimbă ţinându-se de mână pe o alee desfrunzită.

Mai scriu un rând. Atât de fals, de trist s-aude hohotind Aprilul printr-o publică grădină, unde pe banca unei proze o oră-şi schimbă clipa-n poezie.