Pagini din Jurnal sau Personale

Dar, voi mă auziţi?!

mamelor care îşi   avortează copiii

Mă întreb eu şi vă întreb şi pe voi: nu vrea, nu poate sau nu ştie să mă audă?

Dar, voi mă auziţi?!
Nu căutaţi în jur îngrijoraţi, miraţi, surprinşi…
Eu sunt aici…
Aici…
Îmi este bine, cald, comod, liniştit…
Nu, nu prea liniştit.
Chiar deloc liniştit.
Şi cum aş fi dacă ea…
O întreb, o rog, o implor… am căutat-o ani şi ani şi am ales-o din mii de femei – pe ea.
Era frumoasă, plină de gingăşie, tandreţe…
Câtă dragoste le purta lor: celui mai bărbat între bărbaţi şi bebeluşului celui mai dulce. Îi priveam de sus, de printre aştri şi cel mai mult îmi doream să fiu cu ei. Să fiu al lor. Să-i ador. Să mă iubească. Eu, deja o iubesc. Simt cum îi bate inima, cum îi răsună vocea, dar tot mai mult îi simt neliniştea, îngrijorarea, frica…
De ce s-ar teme?
De ce?
Am s-o iubesc ca nimeni altul. Am să-i fiu dorul şi alinarea… N-am s-o încurc deloc şi n-am să vreau prea multe…
Chiar e atât de mult să vrei să-i simţi căldura mâinii, dulceaţa sânului, sărutul buzelor?
De ce a venit aici, la aceşti oameni care încă nici nu mă ştiu, dar vor să nu mai văd lumina zilei?
Eu vreau să trăiesc!
Vreau să fiu şi eu copil!
Doar am tot dreptul!
Mămico, uite, îţi spun: „Mămico!”
Auzi-mă şi nu mă da! Nu, nu-i lăsa cu arma lor rece să mă taie în bucăţi.
Eu strig, şi plâng, şi mă împotrivesc, tu mă auzi?
… Nu mă aude…
Nu vrea, nu poate sau nu ştie?
Dar voi mă auziţi?
Alergaţi la ea, luaţi-o de mână, duceţi-o de aici departe-departe… Acolo unde murmură izvorul şi frunza îngână… Şi spuneţi-i cum am ales-o din mii de femei, admirând-o dintre aştri, cum visam doar ei să-i spun întâiul „Mamă”!

Istoria unei frunze

Sunt o frunză.

Sunt o simplă frunză.

Trăiesc.

Mă ştiu de când eram închisă între-o coajă aspră. Eram înăbuşită de întuneric, spaimă, frig.

M-a salvat prima rază a Primăverii. N-am resimţit nicicând acel fior ce m-a trecut când(va) am văzut o imensitate de blândeţe nemaipomenită.

Era cerul. Cerul plin de soare. Undeva jos se jucau nişte copii.

O melodie. Da, atunci, îmi amintesc, am auzit-o întâia oară. Melodia de care nu te mai saturi niciodată.

O! Cât de mult mi-am fi dorit să fiu şi eu o pasăre!

Ce vis ciudat pentru o frunză.

Dar mă vedeam ades înălţată spre soare. Îl sărutam pe obrazu-i rumen şi-l priveam în ochii blânzi.

Ce minunat e să fii pasăre!

Dar sunt o frunză.

O simplă frunză.

Şi totuşi visam şi aveam dorinţe tainice pe care nimeni nu le-a ştiut şi nu le va şti. Şi totuşi era bine.

Auzeam cântecul vântului şi îl îngânam cu drag. Şi dansam, dansam, până la ameţeli, râdeam plină de fericire.

Aţi auzit vre-odată cum râde o frunză? O simplă frunză?

… Vai, ce-i asta?! Iată că-mi desfac aripioarele, iată că mă învăluie valul de aer… Eu zbor! Da, da! Eu zbor! Sunt pasăre oare? Ca să mă conving deschid ochii.

Da, zbor… Mă clatin uşor bătută de zbor şi vânt.

Cad.

Jos.

La pământ.

Căci sunt o frunză.

O simplă frunză.

Cad.

Plâng.

Strig.

La ce bun?

Dar acolo, undeva sus-sus, în coaja aspră am lăsat până la raza caldă a primăverii o taină.

Şi eu?

Vin din pământ şi în pământ mă duc. Pentru ca să existe mereu această taină. Marea taină a vieţii.

Eu?

Eu pier.

Căci sunt o frunză.

O simplă frunză…

Mai obosită decât

toţi cei ce se cred obosiţi

din pagina personale

pe www.agonia.ro

Sunt mai obosită decât toţi cei ce se cred obosiţi – nu pot să merg, nu pot să mănânc, nu pot să beau, nu pot să vorbesc, nu pot să văd, şi toate de oboseală… numai mâinile chinuie tastele, şi tot obosite.
De azi urăsc oraşele mari, urăsc gălăgia, urăsc transportul (mai ales cel public), mai urăsc şi ceea că nu pot să adorm, şi tot de oboseală.
E noapte.
Am halucinaţii. De mică le am. Domnul Doctor mi-a zis că trebuie să încerc să le tratez şi cu medicamente… nu ştiu cum se cheamă.. un fel de tablete..
De azi sunt şi mai nebună. O să scriu fiind nebună. Azi sunt nebună. Scriu.
Chiar dacă sunt mai obosită decât toţi cei care se simt obosiţi, mă înăduş de fericire.
Fericită… Atmosfera de ieri, de azi, oamenii cunoscuţi ieri, azi, evenimentele de ieri, de azi.. mă fac fericită!
Mă înăduş de atâta fericire! Nu mă crezi?!
Da! Da! Sunt fericită chiar dacă… mai obosită decât toţi cei ce se simt obosiţi.
Râzi?! Râde, râde de bietul copil…
Îmi pun ochelarii să par mai mare..
Aici pun punctul. Succese pentru cei de ieri, şi pentru cei de azi, şi pentru toţi (chiar şi pentru mine).
Sunt în Chişinau, pe Şos. H. E aproape unu noaptea şi eu nu adorm – obosită. E (deja) 10 aprilie.
Noapte bună, Chişinău. Noapte bună, Moldova. Noapte bună, Europa. Noapte bună, Pământ. Noapte bună, Univers. Noapte bună…

Şi de ce, doamnă, să nu o citeşti şi pe a mea?

din pagina personale

pe www.agonia.ro

Sunt femeia care cresc. Port fuste de lungime clasică sau pantaloni la dungă. Nu port bluze. Nu am nevoie de ele. Am părul lung care mă îmbracă. E negru. Câteodată îmbrac şi sutien. Am doar unul. E negru. Îmi îmbrac sânii să-mi fie mai cald. Mai am şi două stele. Sunt galbene. Mi le agăţ în păr, aici, în loc de floare la ureche, pe rând. Când se prăfuieşte una, o schimb cu cealaltă – luceşte mai frumos. Curând o se irosească tot luciul lor şi o să le arunc. Sau poate nu. Cerul o să îmi mai dăruiască stele. Primele două o să mi le implantez în ochi (microcip). Şi tot aşa zi de zi.

Ieri mi-ai privit ochii şi ai spus că am privire de foc. Mi-ai zis că am multe de învăţat de la viaţă, că nu par a fi o psihopată. Eram să  uit, mi-ai spus… sunt infantilă.

… Tot ieri am auzit o tanti spunând că citeşte numai proza lui ‘nea Sache. Şi mie îmi place cum scrie el. Şi de ce, Doamnă, să nu o citeşti şi pe a mea, nu o să ai de unde şti că scriu cu mult mai rău decât ‘nea Sache.

… Sunt femeia care cresc. Nu am nevoie să port haine. Mă ascund în terenurile de care nici măcar nu bănuieşti că la am. Eşti mai gol decât am crezut. Şi zâmbeşti trist, chiar dacă eşti vesel. Mă doare zâmbetul tău mort…

Gânduri

Eram obosită şi aveam o nelinişte pe care n-o mai pot descrie acum.
Era un sentiment care îl purtam nimănui şi unei anumite persoane. Pentru mine, în imaginaţia mea, în ceea ce scriam, dragostea era o banalitate, dar ea totuşi îmi lipsea cel mai mult.
Amice, tu nu trebuie să crezi în asta, nu trebuie să te laşi influenţat, noi toţi suntem atât de diferiţi. Ia vezi, numai diferenţa de vârstă dintre oameni, experienţa, nemaivorbind de aspectul fizic şi modul de a fi a fiecăruia dintre noi.
Viaţa e grea, plină de dureri, dezămăgiri luminate câte o dată de câte o rază de bucurie, fie aceasta o sărbătoare, nişte noutăţi plăcute, o surpriză sau cea mai simplă oră din zi, fie atunci când îţi vine zâmbetul pe buze, un zâmbet sincer, atunci să ştii că eşti fericit, cu tot pesimismul meu, o zic cu zâmbet în privire…
Mi se prelinge o lacrimă prin pufuleţul obrazului, nu ştiu cum a apărut şi ce face ea acolo, e dulce sau amară, de cristal sau de sânge… Respir, văd, mă mişc, vorbesc – e dulce… încearcă să simţi fericirea din toată inima, care te îndeamnă cu fiecare impuls să te bucuri că trăieşti, căci alţii…
Cu tot urâtul din lumea asta materialistă există momente în care zâmbeşti sincer: când îţi vezi prima dată învăţătorul, când primeşti prima notă, când te mângâie mama, iar bunica cu o oftare plină de admiraţie zice: cât de mare te-ai făcut, şi deşteaptă, şi frumoasă, când îţi licăresc ochii la primul randez-vous, văzând florile, sau când emoţionată, te pomeneşti în faţa altarului şi auzi preotul spunând: Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată..”; când îţi priveşti burtica în care cineva se mişcă atât de vioi, când îţi vezi bebeluşul sugând lăpticul cald din sân, când îţi zice primul mama, când vine spre tine cu paşi nesiguri încă, când îţi vezi odorul în clasa întâi, apoi… liceu, facultate, când…, deja – bunicuţă şi când vin nepoţii la o turtă de colţunaşi, când eşti pe patul de moarte şi o lacrimă îţi sileste un zâmbet şi îţi aminteşte de toate momentele ferice…
Viata este grea, dar / şi dulce în orice perioadă a ei. E o luptă pentru existenţă, e o acaparare continuă de imunitate, cu atât mai mult când totul se cumpără şi se vinde, când nu mai este Dumnezeu nici în inima, nici în cuvântul, nici în fapta omului. Dar… chiar şi în clipele când moartea ţi-ar fi mai scumpă / mai soră, nici atunci nu dispera…
Nu mai sunt obosită şi nu mai am neliniştea ceea de nedescris şi ştiu cui îi port sentimentul. Poate şi mai este banală dragostea în ceea ce scriu, dar… Îl am pe Dumnezeu şi în inimă, în cuget, în cuvânt, şi în cei pe care îi iubesc.

Oranj

Bezna nopţii înghite lumina singuratică a unui felinar părăsit care mai luptă cu întunericul, emanând lumină oranj.

Această nuanţă atât de fină şi delicioasă îmi împinge gândul spre un răsărit de soare dintr-o epocă postcomunistă.

Acest frumos de nedescris va inunda cândva vieţile noastre disperate.

Însă, până atunci, bezna nopţii înghite ultimul strop de oranj, pe care-l mai emană un felinar bătrân solitar.

Noua Galateea

Afară – dimineaţă trecătoare. Soarele – încă sărac şi zgârcit. Încălzită doar de gândul că… Însă a plouat. Frig. A îngheţat şi carnea de pe mine. A murit ceva sau poate [chiar] cineva în mine. M-au îmbrăcat cu lut. Sunt statuie. Doar ochii îmi lucesc, de iubirea ce va să fie; aşa, gândind la iubire am amorţit. O să aştept. El va veni să-mi sărute gura, pieptul, atunci o să fiu femeie sau copil-femeie, dar vie voi fi.

A crăpat lutul, luând cu el şi hainele mele, şi… Goală. Goală în faţa tuturor, amorţită de frig, în soarele care încă n-a fost pus în priză. Spre admiraţia tuturor – nudă.

Nu a venit. Din sfârcuri îmi ţâşneşte laptele, care picurând, se transformă în ghiocei. Îi sădesc pe piept, le dau căldură prin răsuflarea mea adâncă şi apă le sunt lacrimile. Cresc frumoşi. Înfloresc. Din sfârcuri iar îmi ţâşneşte lapte, ţâţele mi se ţin tari – copilul a murit odată cu lutul.

Afară – dimineaţă veşnică. Soarele – bogat şi darnic. Iar în soare e viaţa mea…

Unde mai e demos-ul

când Lenin a murit… [?]

Te-am găsit într-un Septembre murdar şi ploios. Eşti îmbătrânit de oboseală şi cânţi la pian în restaurantul violet din marginea oraşului părăsit de locuitori. Până am ajuns în parc Noiembrie îşi făcu loc. Frunzele sunt aur. Ochii se îneacă în parcul dansând, parcul îmbătat de vânt, de cânt, de al tău cânt, de vânt.

Mi-ai furat un sărut. Am buzele crăpate. Sunt copil. Suntem doar noi doi în tot oraşul. Acesta – părăsit de locuitori. Statuia lui Lenin din marginea parcului se dărâmă. Nu, mulţumesc, nu fumez, – sunt mică.

Şi azi te ţin minte îmbătrânit de aşteptare. Pe mine mă aşteptai. Te obosea aşteptarea. Cântai la pianul negru din restaurantul violet din marginea oraşului părăsit. Şi eu am plecat. Ai rămas să aştepţi… un alt copil pelerin trecând prin oraşul comunist altădată, ori… pe mine, să mă întorc să-ţi ascult până la capăt piesa cântată la pianul negru, din restaurantul violet.

Când voi veni vei fi bătrân de tot şi eu… nu o să mai fiu copil. Oraşul nu va mai fi comunist… S-a dărâmat statuia lui Lenin… Demos Crates! a spus cineva. Unde mai e demos-ul… când Lenin a murit… [?]

Mai scriu un rând

Mai scriu un rând. Atât de fals s-aude hohotind Aprilul printr-o publică grădină, unde pe banca unei proze o oră-şi schimbă clipa-n poezie.

Iar la un pas de elegie, o altă ploaie spală gândul şi în a vieţii gălăgie vei desluşi o melodie ce la rându-şi va începe o reprofilată agonie.

Un ieri, un azi şi cu un mâine se plimbă ţinându-se de mână pe o alee desfrunzită.

Mai scriu un rând. Atât de fals, de trist s-aude hohotind Aprilul printr-o publică grădină, unde pe banca unei proze o oră-şi schimbă clipa-n poezie.