Mesaje de iubire şi dor

Îndrăgostită

Vreau să mă simt îndrăgostită. Să visez nopţi întregi nedormind, să aştept o nouă dimineaţă, doar pentru a-i vedea ochii, care după o scurtă, întâmplătoare, nevinovată ciocnire de priviri să roşesc intimidată, iar inima-mi să-mi iasă din piept. Să mi se pară imposibil a mă abţine să nu-l admir şi îmbrăţişez, alint şi sărut. Să-mi tremure şi genunchii, şi mâinile, şi maxilarele înainte de primul sărut. Să-mi vibreze vocea de extaz după acel prim şi unic sărut. Să mă simt copil în faţa unei forţe de maturitate care nu poate fi desenată nici în creion, nici scrisă cu cerneală.

Mă simt îndrăgostită.

Iubeşte azi

Şoseaua îngustă şi lungă se târâie şerpuită spre final. Azi atmosfera nu cerne dragoste fragedă şi sinceră pe pământul peste care curge cerul şuvoi, cu nori grei, acoperind soarele şi născând dorul. Acest dor e începutul deznădejdii care sugrumă, face să plângi, să te tragi de păr, zgârâi pe faţă ca o victimă degradată a schizofreniei.

Nici un cald nu apare spre a salva firea slabă, nici un glas nu opreşte frica şi nici o minune nu întrerupe executarea unui homo sapiens care iubeşte azi cu dăruire veşnică.

Tot azi, sub calvarul cerului care urlă nebun curgând peste pământ, au murit în accidente rutiere, în spânzurători şi în foc cei care iubesc şi nu au fost auziţi.

Tu, Soare, de ce nu auzi când îţi spun că te iubesc? Ori vrei şi eu să dispar fără a lăsa în urma-mi un vers care va cânta dragostea?

De aş vorbi

Sunt mută. Şi tot ce mi-aş dori acum – e să vorbesc! Aş căuta cele mai bogate slove din întreaga lume pentru a-ţi spune cât şi cum eu te iubesc.

Ţi-aş spune cum din dragoste s-aude o ploaie ciobănească lin plângând; ţi-aş spune cum din dragoste se naşte un curcubeu, un nor fugind, un soare blând; ţi-aş desena pe foi mari de cuvinte un cer senin, o mare, un pământ; ţi-aş mai cânta un vers care ar râde sub un amurg cu tine întâlnit; ţi-aş spune cât sunt de fericită că eşti al meu, măcar în gând…

… dezlănţuie furtună…

Priveşte-mi ochii, sărută-mi gura, iubeşte-mi inima, prinde-mi gândul şi să zburăm încetişor, ferice spre înălţimi, unde vom deveni doi nori ţinându-ne de mână – exemplu de dragoste divină, infantilă şi nebună…

Un semizeu cu-n semimort se tot iubesc plutind între un cer şi un pământ împresurat cu stele şi vegheat de lună…

… dezlănţuie furtună…

Delir matinal

„Cum frigul, tremurând ca o veste,

Tot plânge de-al meu şi de-l tău…

Tot mai mult am rămas cu ce este,

Şi plouă cu-o părere de rău.”

(George BACOVIA)

E târziu, ba chiar… devreme. Nu mă mai prinde somnul… mă tot zvârcolesc în pat… şi nu pot să adorm. Mi-e dor de tine şi dorul mă doare…

Cu ochii deschişi bâjbâi prin întuneric, privirea oarbă pipăie peretele şi văd covorul din casa mare a bunicăi, a mamei tatălui meu (iluzie / amintire). Dealtfel, toţi ai casei dorm şi doar eu, sub plapuma de puf ascult vântul şi noaptea de peste gard care curge spre răsărit, iar gândurile mele, năzbâtioase şi neadormite, zboară de ici-colo. Iată azi, mi-a fost atât de trist şi m-am simţit atât de virgină, de inocentă, încât…

[...]

Zâmbesc somnoros îndulcită de gândul la tine, iar mă zvârcolesc şi… tot nu adorm.

E atât de devreme, iar tu, mă ţii trează şi-mi trimiţi visurile la alimentaţia cu amintiri, la viitorul orb încă şi doar în prezentul morbid – nu dorm…

Rebusul gamelor minore

…Te caut, al meu amor exasperat, pierdut printre acorduri, gonit de rime şi bolnav de dor.

Sunt tristă şi plăsmuiesc elegii în care nu-mi eşti alături, în care aprilul plânge, în care nu ştiu nici măcar ce fumezi, ce bei şi în ce bar îţi petreci timpul completând rebusul gamelor minore.

Sunt în drum spre tine, cel ce beat de tristeţe înecată în halba cu bere amară, vorbeşti cu cheia Sol, cu cheia Fa, pierdut printre acorduri, gonit de rime şi nebun de dor…

Absent

Iubindu-te, îmbătrânesc în absenţa luminii tale şi mă oboseşte egoismul renăscut din abandonarea mea totală în numele dragostei, pentru a te face fericit.

Sugrumată de neatenţia ta nu mai sunt în stare de nici o mişcare, doar câteodată mă simt dezmorţită din veşnica încordare şi frica de a nu pierde ceea ce îmi mai aparţine: amintirile din viaţa anterioară şi speranţele pentru viaţa ce nimeni nu ştie de va exista.

Nu plâng.

Te aştept să-mi aduci un ochi de lumină, un suflet de viaţă caldă şi fără dungi de absenţe, iubindu-te.

Să mă pot trezi şi eu

Mă ştiu o drogată. Mă trezeşte în fiecare dimineaţă acelaşi gând: să-mi injectez o doză, dar… s-a sfârşit: nu-l mai aud, nu-l mai văd, nu-l mai simt: e departe-departe, în realitate.

Zi de zi mă plictisesc în lumea mea situată la hotarul dintre nepăsare şi delir, plină de iluzii, dezamăgiri şi regrete.

Ce n-aş da acum!… să avem gleznele acoperite cu noroi, să plouă, şi noi să stăm sub o umbrelă, chiar şi când e  soare, chiar şi când ninge… cu el, al meu amor. Acum, tot eu, nenorocita, mă ascund după diez-uri, mi-e frică de extaz şi de sentiment.

Mă cuprinde un dor nebun de ochii-i mari şi negri. Aş vrea să-i sărut buzele roşii şi cărnoase, să-l fur de-acolo de unde zace şi să-l ascund sub pielea mea, niciodată să nu-i mai duc lipsa; să pierd nepăsarea şi să-mi rămână doar afecţiunea, să arunc delirul şi să trăiesc doar realitate, drogată cu dragoste şi fericire.

Drog al vieţii, mai zi-mi un alo să mă pot trezi şi eu în realitate!

Scrisoare de la suflet la suflet

Mă tot întreb, de ce renunţi atât de uşor la o relaţie zidită aproape doi ani?

E la fel cum ai construi o casă, piatră cu piatră şi deodată, dintr-o furie puţin motivată, care trece, s-o distrugi.

Dragostea noastră nu trebuie să se dărâme atât de uşor, nu putem renunţa la ea! Prea mult am investit (…) timp, lacrimă, suferinţă, răbdare, zâmbet, înţelegere, durere, bucurie (şi o coloană infinită de alte… sentimente)…

Noi ne iubim, avem înţelegere reciprocă şi respect, fidelitate şi deja suficient ne cunoaştem, încrederea, dacă este puţină sau nu persistă se va recăpăta, trebuie doar să credem în dragostea celuilalt. Eu cred în tine, în sentimentele tale şi sunt sigură că şi tu o faci.

Te iubesc cu inima şi cu mintea, cu ochii şi cu pielea, te iubesc cu toate simţirile mele sufleteşti şi trupeşti.

Te iubesc atât de mult încât şi sinceritatea dragostei mele pare naivă.

Mi-e greu şi sufăr fără tine. Nu pot să mai rezist acestei dureroase şi mistuitoare singurătăţi care-mi ţiuie în urechi şi mă trage de păr.

Mă simt atât de mică şi neputincioasă în faţa acestui matur, natural şi real sentiment.

Îmi pare rău. Ştiu că nu crezi nici unui cuvânt pronunţat / scris de mine, dar asta nu mă împiedică să strig lăcrimând TE IUBESC!

Ochii care nu se văd se uită

Ochii care nu se văd se uită. Nu cred în veridicitatea acestor cuvinte.

Îl priveam cu acel nesaţ care spune că iubeşte, frământam în minte fiecare cuvânt care-l spunea şi trăiam fiecare atingere a privirilor noastre.

Trăiam două adevăruri: că-l văd pentru ultima dată şi că privirile noastre se vor mai atinge, buzele se vor mai alinta în sărut, că ne vom mai spune multe ori cât de mult ne iubim.

…

Nu este adevărat că ochii care nu se văd se uită. Ochii care nu-i iubeşti se uită, iar cei dragi mereu vor trăi în inimă şi amintiri.

…

Îl priveam cu nedumerire, îmi puneam mii de întrebări despre viitor doar spre a nu simţi durutul spuselor deznădăjduite.

…

Ne vom mai iubi şi peste 10 ani sau vom iubi atunci doar timpul petrecut în doi…? m-a întrebat după sărutul de adio. Ce era să-i răspund?

Lacrimi în ultimul drum

Te iubesc.

Iată – mă – s… Din nou îngenuncheată în faţa ta… numai că acum nu simţi cum îţi sărut picioarele…

Mă sugrumă tristeţea şi disperarea care s-au înrudit.

Ai plecat, unica rază de lumină din viaţa mea luându-mi şi zâmbetul, şi privirea, şi lina suflare. M-ai lăsat spre… pentru ce? Dacă ai şti… câte întrebări îmi fulgeră prin minte şi cât de zbuciumată mi-e inima care plânge de dor şi de durere, căci ochii nu mai au puterea de a lăcrima… au îmbătrânit şi seacă aidoma unui izvor neîngrijit şi fără folos, părăsit.

Bine a zis Hugo: „Moartea nu este sfârşitul definitiv”… Îţi aduci aminte de ziua în care ne-am promis să murim ţinându-ne de mână? Nu ştiu peste cât timp vei veni să mă iei cu tine, indiferent unde, în focul mistuitor sau în grădina veşnic înflorită, important este să fim alături o eternitate! Doar astfel voi fi fericită! Te voi aştepta, iubite, căci În rai, fără tine, e moarte, e gheaţă! / Şi-n iad lângă tine, e bine, e viaţă!

Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

Îţi văd chipul şi-ţi simt căldura mângâierii, mâinii tale, dulceaţa buzelor… Îţi aud unica aducătoare de linişte, blânda ta voce. Iar strunele vioarei nu încetează să cânte.

Te aştept să vii, să mă iei cu tine. Sunt gata să dau o viaţă în schimbul a câteva clipe petrecute alături de tine. Ia – mă de mână…

Te iubesc…

Constatare

Motto: „Am făcut o secţiune transversală

Pe picătura ta de sânge

Să constat de m-ai iubit”

Am constatat aseară că-mi lipseşte ceva…

Am mai constatat că mă simt nespus de pustie atunci când n-am cui spune că iubesc, promite fidelitate şi adresa mesaje de dor.

Sunt atât de singură, încât îmi este frică c-o să mă obişnuiesc cu ea şi n-o să mai permit nici în vise să mi se apropie cineva de suflet, c-o să mângâi şi sărut doar pentru a seduce, c-o să alint şi dezmierd doar ca să revină şi-n altă seară.

Tot mai des mă întreb, cum trăieşte lumea fără dragoste, fără acest sentiment atât de frumos şi sincer, atât de fin şi ciudat, atât de ceresc şi totodată atât de uman?

Astăzi, zguduită de tristeţe şi singurătate, departe de zâmbet, izolată între zile cu soare, simt că-mi lipseşte…

Mă simt lut. Ştiu că vei veni, Pigmalion al meu şi voi fi Galatee a ta, c-o să ne iubim la nesfârşit, aducând bunicului – Pământ nepoţi, dar mă face să tremur gândul c-o să te lovească vreo maşină, traversând strada grăbit, c-o să te  înghită vreo fiară, fugind prin păduri spre mine sau c-o să mi te fure vre-o altă Galatee şi lut voi rămâne pe veci.

…

Am constatat aseară că-mi lipseşte dragostea ta.