Despre…

Motto: Ai prins în mreaja ochilor tăi

ultima sclipire de soare

De atunci hoinăresc prin lume

căutând un apus

Despre Frumos

Frumuseţea va salva omenirea

(Dostoevski)

Frumos este tot ce se face din dragoste, din cuvânt în cuvânt – un vers, o melodie, un randez – vouz, un copil… De-ar înţelege fiecare contribuţia transmiterii acestei tradiţii nemuritoare…

Frumos mai este ceea ce vedem şi auzim – un tei în floare sau o iasomie, o pasăre care cântă primăvara, ruga ridicată în faţa altarului…

Frumoasă e fiecare zi de care ne bucurăm.

Şi dacă aş putea să le adun pe toate, să le amestec şi să le desenez pe cer, ai vedea un curcubeu – simbol al înţelegerii între teluric şi ceresc, ai auzi îngerii cântând, iar inima ţi s-ar bucura şi-ai spune: „Da, frumuseţea a salvat omenirea!”

Însă, zi de zi, tot mai des simt ziua în care oraşul va fi doar un cimitir al valorilor, iar în jur se vor auzi doar suspine şi regrete…

Schimbă lumea începând cu tine, pentru că Frumosul  e în inima ta.

Despre Libertate

Cine şi-a pierdut libertatea, nu mai poate pierde nimic

Mai întâi de toate… ce este libertatea? Oare e atunci când într-un val de vis îţi creşti aripi şi zbori printre nori? E atunci când fiind deja sus, în văzduh îţi înmoi picioarele până la glezne în galbenul soarelui? E atunci când tragi soarele de raze de cosiţe, iar spre dimineaţă te trezeşti în imaginatul beci rece şi sumbru şi toată ziua eşti robul banului pe care nu-l mai vezi, dar te bucuri de el.

Mai întâi de toate… ce este libertatea? Este echivalenţa,  proporţia dintre vis şi realitate, dintre soarele galben din cerul înalt şi beciul întunecos şi rece?

Găseşte-ţi explicaţia, şi păstrează-ţi Libertatea.

Despre Singurătate

Îmi place singurătatea şi nu mă tem de ea. O ascult şi o admir, o cert şi o blestem, dar cu toate acestea aş fi în stare să conversez în ea o eternitate.

… Dacă mi s-ar mai alătura o boare de vânt aducând geamătul strunelor (unei iubite viori)…

Schimbări ale Singurătăţii? – o zi plouând cu soare sau o noapte senină cu lucindele-i stele şi sateliţi.

Singurătatea poartă pentru mine doar două haine: una veselă, care e mireasmă de tei altoit cu iasomie, cânt al zburătoarelor şi culoare a curcubeului; alta e tristă, sunetul strunei de harpă la porţile negre, împânzite de florile de mucegai.

Singurătatea are doar doi poli: Polul Alb şi Polul Negru. Polul Alb e Biserica, la strana căreia cântă îngeri; Polul Negru e cimitir în care hoinăresc doar bocete şi plânset de vioară, însoţite de acordurile unui clavir părăsit.

Pe aripi de vânt

De pe pervazul ferestrei de la al şaselea etaj al căminului studenţesc semigol, pentru că e vară şi sunt puţini care lucrează în municipiu, se văd cele mai înalte clădiri ale municipiului şi vârfurile copacilor luptând cu focul nesecat al soarelui.

Această privelişte mă fascinează. Clădirile multietajate stau solitare slujind oamenilor mereu grăbiţi, nemulţumiţi şi obosiţi. Copacii oftează în bătaia vântului şi îşi leagănă frunzele care abia mai au puterea de a lupta cu bioxidul de carbon care se ridică deasupra oraşului.

De aici, de sus, atât de bine văd cum suferă natura. Asfaltul fumegă de durere şi aerul se face tot mai aspru.

Noroc că vine seara şi răcoarea-i împânzeşte împrejurul, pe când soarele cu milă îşi strânge razele împrăştiate prin oraş.

În suflet mi se nasc dorinţe.

Închid ochii şoptind o rugăciune. Fiorii îmi acoperă pielea.

…

Acum mă simt fericită. De-aş avea aripi, aş fi reuşit să văd multe-multe. Dar mulţumesc pentru atât.

Ce frumos e să dansezi pe aripi de vânt. Îi simt tandreţea cu care mă ţine de mijloc şi puterea care-mi strânge pieptul. Inima mai turbat îmi repetă ceva nedesluşit, dar n-o aud – eu plutesc în aer şi sunt tot mai aproape…

Întorc capul să văd albastrul cerului şi savurez libertatea de a zbura o clipă, două, trei… dar iată – mă – s izbită nemilos de înşelătorul Eol în pământ.

O durere paralitică îmi cuprinde trupul frânt de greutatea căderii.

Mă simt un porumbel istovit de viată şi puterea din aripi îmi seacă…

Mă trezeşte zgomotul bătăii din aripi, iau în palme porumbelul şi-l arunc în vânt spre a rătăci în lumile necunoscute de noi, iar eu, ameţită de priveliştea solitarelor clădiri multietajate şi vârfurile oftând ale copacilor mă las involuntar pe aripi de vânt, pentru că porumbelul a plecat şi ne-a luat dragostea.

„E-adevărat, merită să schimbi viaţa pentru aceste clipe de zbor”, am şoptit închizând ochii pentru ultima dată celui căruia i-am dedicat scrisori de iubire şi dor, care tocmai ieşise prin uşa blocului studenţesc semigol, pentru că e vară şi sunt puţini studenţi care lucrează în municipiu.

Despre ceaţă

Ceaţa picură peste oraşul comunist. Oamenii mari şi mici, grăbiţi şi deznădăjduiţi merg spre a merge înfăşuraţi până la ochi cu fulare sure şi negre, roşii şi oranj.

Creşte numărul de accidente rutiere şi victimele mor în maşini, străzi şi prin spitale.

Ceaţa, indiferentă, tot picură.

Mâine o să mor şi eu. Sunt prea tristă pentru a mă bucura că mai sunt 24 de ore până-n seara următoare.

Poate o să mor de hipoxie, având toţi muşchii contractaţi şi voi avea dureri nebune.

N-o să plângă nimeni. Nici măcar n-o să-mi simtă lipsa. Simt prea insignifiantă pentru a-mi permite să opresc din mersu-i măcar un cerşetor.

N-a mai rămas mult şi voi fi pământ. Ce-am scris va fi ars şi nu voi fi nimic, fără nici o valoare. Degeaba am mai trăit.

Ceaţa picură peste oraşul comunist. Creşte numărul de oameni mari şi mici, grăbiţi, trişti şi deznădăjduiţi, care merg spre a merge înfăşuraţi până la ochi cu fulare sure şi negre, roşii şi oranj.