Spicuiri biografice

Sandutza, tot ea Sanda Samcov, botezată Alexandra, e născută la 18 noiembrie 1988 în oraşul Edineţ.

Educată într-o familie de pedagogi, este influienţată de mic copil de literatura romană, rusă şi cea universală, de care erau pasionaţi tinerii părinţi.

Un loc aparte în copilăria Sandei o are bunelul ei, Valentin Nirca, de la care moşteneşte nu doar unele calităţi ale caracterului, dar şi romantismul, dragostea faţă de cuvântul scris şi, nu în ultimul rând, capacitatea de a se impune ca personalitate puternică şi carismatică.

Un rol deosebit în altoirea dragostei pentru literatură în adolescenţa poetei o are profesorul de limbă şi literatură română, Vasile Şimilovici, pedagog la Liceul Teoretic “Pan. Halippa”, în care Sanda studiază în clasele 7-12.

În anii de liceu participă în concursuri de poezie din Moldova şi România, postează versuri şi eseuri pe www.agonia.ro şi www.poezie.ro.

Cea mai mare distincţie o are în 2005, cînd se învredniceşte de Marele premiu în Concursul naţioanl de creaţie “Să creştem fără tutun”, în care participă cu ciclul poetic “Oraşul viitorului”. În această perioadă, destul de rodnică, participă activ la cenacluri literare şi lansări de carte din ţară, făcînd cunoştinţă cu personalităţi inedite în literatura autohtonă şi cea romană, care o încurajează, oferindu-i oportunităţi de a publica creaţiile sale în reviste literare naţionale şi internaţionale.
Dar mentorul permanent al poetei rămâne a fi mama ei, Liliana, care îi sugerează primele teme, rime, idei în poezie, îngrijeşte versul fiicei, fără a-i impune o influienţă al Eu-lui poetic nerealizat. Tot mama devine primul redactor şi editor al Sandei, dând viaţă plachetei de versuri “Rimă căuztă din vers” (noiembrie 2008).

După absolvirea liceului, Sanda devine studentă a facultăţii Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Pedagogica de Stat „Ion Creangă” din Moldova. Studiind un an, tânăra decide de a schimba profilul viitoarei specialităţi. În vara anului 2008 face un pas foarte riscant, dar responsabil, transferându-se la Academia de Studii Economice din Moldova, specialitatea “Business şi Administrarea Afacerilor”. Decizia este luată ca urmare a maturizării percepţiilor personale despre viaţa independentă. În paralel cu studiile, Sanda este angajată a companiei Orange, punându-şi scopuri bine definite privind cariera profesională.

Având o viziune destul de clară privind viitorul său, la cei 21 ani trăieşte momente contradictorii  în condiţiile oraşului mare, care e gata să înghită pe cel ce nu e sigur pe forţele sale.

“Nimeni nu mi-e dator cu nimic” este motto-ul Sandei, ce-i conferă fermitate, ne-diminuând din feminitatea şi frumuseţea interioară, reflectată în creaţiile sale şi în relaţiile cu oamenii pe care poate conta orcând şi oriunde.

Domnul să te ajute în toate intenţiile bune, Sănduţa!

Publicat on aprilie 2, 2009 at 11:58 am  Comentarii (4)  

The URI to TrackBack this entry is: http://sandutza.wordpress.com/biografie/trackback/

Feed RSS pentru acest post.

4 comentariiScrie un comentariu

  1. succes sandutzei :)

  2. S-a intamplat odata sa privesc o fotografie cu o colega de lucru. Iar o poza oricum reprezinta o imagine din trecut, fie ca e recenta, fie ca are cativa ani. Aici trebuie sa mai schitez niste detalii. In acel birou lucrau trei doamne. Dansa venise cu aceasta poza la serviciu si a pus-o pe masa. Trecand pe acolo si daca tot schimbam o vorba, doua, zic si eu:
    - “Hm, ce bine arati aici!”
    - “Si adica vreai sa spui ca acum arata rau?” – sare cu gura una din acele colege.

    “Unde dai si unde crapa!” – mi-am zis in mintea mea.

    Stii, deci, Sanda, ce vrui sa zic privind aceasta fotografie cu tine. Sau nici nu trebuie sa te manifesti? E doar un comentariu, nu? Si totusi, arati bine.
    Acum la text. Bineinteles, aceste spicuiri se vor transforma in snop cu timpul. Asa ca, cine are de le strans, sa le stranga, iar tu sa ai motive si inspiratie pentru a scrie!

  3. Pentru ca azi esti omagiata, LA MULTI ANI!!!

    (Mai departe in paranteze: nu mai ai timp, cred, sa treci si pe aici azi, dar nu degeaba ti-a lasat mama data nasterii scrisa in aceasta biografie. Si-apoi toti, sau cel putin majoritatea celor carora le abate si mai scriu poezie, eseuri etc, pentru a nu zice literatura, se atarna cvasi-distant, daca nu indiferent, fata de aceasta sarbatoare. “No comment” sau “hai, sariti si dati-va cu parerea”. Asta-i anotimpul cand te-ai nascut. Cade o frunza, se-aduna un an… Banalitati repetate. Dar anul n-ar fi an intreg fara de aceasta zi. Si daca Universul, sau faramitura asta din ce percepem, se vede, asta pentru ca in forma asta de viata intr-o zi asemenea celei de azi, calendaristic, ai aparut pe lume. Oare nu-i un prilej de a sarbatori? Si iesim din paranteze si din aceste insiruiri teribile…)

    Sanatate, succes, dragoste de viata, de tot si de toate!

  4. Motto: Nimic nu este întâmplător, nici măcar o întâlnire cu un străin care peste ani se poate dovedi a fi sufletul tău pereche.

    Ne-am întâlnit
    undeva în ceruri,
    rătăciţi prin eternitate…
    Ne-am întâlnit
    în parcul de distracţii
    şi ne-am jucat ca doi copii inocenţi
    ce nu-şi ştiau nici numele.
    Ne-am întâlnit
    în drumul spre scoală
    tu mergeai în nord
    iar eu în sud…
    Ne-am întâlnit
    într-o staţie de tramvai
    într-o zi ploioasă
    tu ai luat autobuzul
    eu am luat tramvaiul
    Ne-am întâlnit
    undeva la un examen
    într-o sală umbrită,
    stăteai concentrată
    în faţă şi nu ţi-am zărit chipul…
    Ne-am întâlnit
    printr-o alee într-un parc
    ruginit de timp,
    tu îţi aşteptai iubitul
    iar eu iubita…
    şi ne-am potolit
    pentru câteva minute
    aşteptările cu priviri
    ce-şi căutau răspunsuri…
    Poate că atunci m-am întrebat
    sau poate că te-am întrebat
    cu privirea pe tine
    de ce apari mereu….
    de ce te simt atît de aproape
    în acele frânturi de clipe?
    …dar întrebarea mi-a dispărut
    odată cu sosirea iubitului.
    Î-ţi adusese flori galbene
    să-ţi împodobescă trupul,
    părul şi gîndurile.
    Dar…undeva în buchetul
    galben zăcea o floare roz….
    părea străină de toate,
    întrebătoare la fel ca şi mine…
    Ne-am întâlnit
    undeva în pragul unei biserici
    eu eram mirele iar tu mireasa…
    eu eram mirle ce ieşea
    cu alesa la braţ,
    tu erai mireasa ce intra
    cu alesul la braţ…
    Poate că atunci eram în
    culmea fericirii şi
    nu ţi-am zărit decît
    un colţ de privire.
    Iar tu abia aşteptai să intri
    în biserică de parcă acolo era
    capătul drumului tău.
    Ne-am întâlnit
    la un spectacol de teatru,
    erai undeva în spate,
    te-am zărit chiar la finalul piesei
    când te pregăteai să pleci…
    ciudat aveai numarul 7
    la fel ca şi mine…
    Ne-am întâlnit
    undeva la poştă la o coadă,
    eu tocmai plecam iar tu
    tocmai te asezasei ultima la acea coadă,
    aveai un pumn de scrisori
    umplute de mărţişoare…
    Te-am întâlnit undeva
    într-o excursie la munte
    erai cu scumpul tău soţ
    cu fetiţa de câţiva anişori,
    vă băteaţi cu bulgări de zăpadă…
    şi din greşeală m-ai nimerit
    cu un bulgăre în ochi
    de parcă ai fi vrut să îmi ştergi toată
    memoria revederilor tale…
    Înainte ca tu să-ţi ceri scuze
    copilul meu m-a strigat
    să urc în telecabină…
    Simţeam că mă înalţ la cer
    şi las o parte din mine acolo
    la tine, în firimiturile acelea
    risipite din bulgăr…
    Mi-am îmbrăţişat familia
    cu dor şi teamă…
    Eram neputincios
    în faţa acestor fracţiuni de întâlniri:
    de ce trebuia să îţi întâlnesc privirea
    odată la câţiva ani,
    de ce trebuia să croiesc o poveste
    pentru tine doar după culoarea,
    vibraţia şi pătrunderea ochilor tăi?
    Şi atunci mi-am spus
    că la următoarea întâmplătoare ciocnire
    de privire… te voi întreba cine eşti,
    de ce apari odată la câţiva ani
    imbătrânit şi totuşi cu aceeaşi
    proaspătă privire?
    …După câţiva ani,
    ne-am întâlnit din nou…
    într-o cameră de spital
    aveai ochii înroşiti şi bandajaţi
    dar totuşi ai reuşit să mă priveşti,
    să storci o lacrimă ce parcă
    purta în cristalinul ei
    povestea destinului nostru,
    iar eu eram la fel de imobilizat
    ca şi tine într-un pat al durerii…
    mi-a fost de ajuns să te privesc şi să
    înţeleg de ce tu eşti acolo.
    De undeva, se auzea stinsă
    o voce de asistentă ce zicea,

    “ei doi au scăpat cu viaţă,
    sunt bine, dar păcat de familiile lor”


Lasă un răspuns

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.