Fără Evrica!

De-i pătrunde în interioru-mi,

vei vedea

multe terenuri neexplorate.

încearcă să descoperi în mine,

femeia infantă

cu pielea smolită;

cu ochi de cărbune,

băgându-te în foc cu privirea;

cu păr de abanos,

furându-te din realitate;

cu buzele subţiri,

chemându-te să le săruţi;

cu vorbă copilărească,

ascunzând scorpia din interioru-mi:

cuminte şi nebună,

sinceră şi vicleană,

copil şi femeie,

înger şi diavoliţă…

De-i pătrunde în interioru-mi,

vei vedea

multe terenuri neexplorate;

de nu –

fără EVRICA

rămâi!

Paletă

Tăcerea picură dormind

unde se naşte ideea

curcubeul ne-a uitat când

apusul mort e greoi

incandescent

e totul împrejurul

e-ncrustat în triunghiuri violete

iar umbra se fardează

în nuanţe gri

oamenii diabolice mariotene

se iubesc

cu dezolare

tăcerea picură dormind

unde se naşte ideea

Un fulg de nea

          Balerinei Ana Pavlova

Un fulg de nea e o comoară,

Un fulg de nea – ce dansator!

Pluteşte, cântă-n aer, zboară…

E un fantasm copleşitor.

Un fulg de nea, plăpând şi moale,

Pe geana mea. Vai! Ce mister!

Un fulg vrăjeşte lumea mare

Un fulg micuţ e-un sol din cer.

O, fulg de nea! … (Ridic pleoapa.)

Nu, nu pleca, mai fă-ţi răgaz!

Un fulg – o lacrimă, o apă

Ce se prelinge pe obraz…

Un fulg de nea

(Finalul trist…) –

O scurtă viaţă de artist…

Sunt nori…

Sunt nori trimişi de Dumnezeu:

Nori grei, gravizi cu ploi de viaţă.

Dar sunt şi nori de fum, de scrum,

Trimişi de-o inimă de gheaţă.

Sunt nori ce plâng cu plâns amar,

Sunt nori cu bocet atmosferic

Ce-amestecă într-un calvar

Vieţi omeneşti cu-n râs himeric.

Dar eu prin caldele băltoace

Vreau să dansez desculţ, să cânt,

Când grâu-n spic tăcut se coace

Şi iese abur din pământ…

Preludiu

Admir tăcerea dansândă

crescendo tristeţii

iar primăvara geloasă

tot plânge isteric tot râde

crescendo tristeţii

un ultim val de zăpadă

mă grăbeşte să debrasez

de noroiul uscat de pe la glezne

crescendo tristeţii

un mesaj pierdut prin reţea

mă trezesc alături de

copilul-bărbat

atât de iubit de cuminte cântă

crescendo tristeţii

trecutul doarme ruşinat în cimitir

trecutul o foaie albă de hârtie

în timp ce-n viitoru-mi armonizat

cu rima zâmbetului

încât incontestabil voi trăi o poezie

crescendo al vieţii

crezând, nădăjduind, iubind

spre desăvârşire

fără să-mi mai dau seama de o uitată elegie

fredonez a vântului

diminuendo tristeţii

Homo sapiens

Acolo,

departe,

în visul mult dorit

O să mă nasc

oarbă – să nu văd

soarele negru;

fără simţ – să nu-mi pută

florile de mucigai;

surdă – să nu aud

marşuri funebre;

mută – să nu vorbesc

cu cei din halucinaţii.

O să mă nasc moartă.

Sau nu o să mă nasc deloc –

avortată.

Crimă supremă.

Femeia şi Bărbatul

vor fi ucigaşii.

Din cadavrul-copil

o să crească un copac mare

cu fructe multe, amare,

cu seminţe alese, dulci

pentru că am venit din păcat

şi păcatul m-a ucis.

Dar,

departe

de visul mult dorit

văd, aud, vorbesc,

respir, tind, gândesc.

Mormântul bunei

Mă-năduş de revoltă şi de jale –

Copacul cel ce mă umbrea în vară

Şi doina m-a-nvăţat s-o cânt

În noaptea asta

L-au tăiat:

Doar trunchiul în pământ –

I-a mai rămas –

Un ciot schilod…

Dar omul nemilos

Se încălzeşte-acum

Şi leagănă-un copil,

Visând să crească mare.

Ce altoieşte el cu inima-i de scrum?

Cum i-a aprinde-n piept un soare?

Bunică-i, vin să-i spun,

Că-i nemiloasă lumea,

Copacul meu…

Dar ce să văd?! Mă stăpânesc cu greu.

Pe cei ce-au scos şi crucea

De pe mormântul bunei,

Să-i miluiască Dumnezeu.

Până…

„- Pentru cine bat clopotele?

  – Ele bat pentru tine…”

                       (Ernest Hemingway)

 

Până la ultimul gând

Mai visez

şi

mai sper…

Până la ultimul zâmbet

Mai zbor

şi

mai simt…

Până la ultimul soare

Mai sunt

şi iubesc.

Până la ultima şoaptă

Mă rog –

Mai trăiesc…